Menșevicul Evgheni Tverskoi despre ocupația Română a Odesei

Citate despre români

În anul 2011, la editura „Scriptorium” din Sankt Petersburg apare lucrarea „Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, o compilare istorico-documentară alcătuită de Alexandrov K. M.

coperta cărții „Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, 2011 (ПОД НЕМЦАМИ. Воспоминания, свидетельства, документы. К. М. Александров. Санкт-Петербург, Скрипториум, 2011.

coperta Fragment din lucrarea „Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, 2011

„Capitolul III. Odesa

Evghenii Tverskoi

Ocupația română a regiunii dintre Bug și Nistru în anii 1941-1944 și trăsăturile ei politice și economice.

Regiunea, aflată între Bug și Nistru, a fost ocupată de armata română în anul 1941. Încă înainte de încheierea războiului această provincie, în frunte cu cel mai important oraș – Odesa, a intrat în componența Regatului României sub numele de Transnistria. Transnistria era, așadar, cadoul lui Hitler pentru mareșalul Antonescu, în locul Transilvaniei pierdute, transmisă de români Ungariei și Dobrogei, cedată Bulgariei.

Politologii români au încercat să justifice anexarea…

View original post 2,505 more words

Advertisements

Scurtă istorie a heraldicii Basarabiei

basarabia-heraldica-steme-BR
Basarabia (ucraineană Бесарабія, rusă Бессарабия, bulgară Бесарабия, turcă Besarabya, germană Bessarabien) este denumirea dată de Imperiul Rus în 1812 teritoriului voievodatului Moldovei dintre Prut și Nistru anexat prin Tratatul de la București din 1812, odată cu raiaua Hotinului și cu Basarabia istorică (în limba turcă Bugeac) cedate de Imperiul Otoman după semnarea tratatului de pace de la București din anul 1812 în urma încheierii războiului ruso-turc (1806-1812). Faptul că a fost cedat Rusiei și o parte din teritoriul voievodatului, în ciuda tratatului moldo-otoman care garanta integritatea Moldovei, se datorează dibăciei negociatorului francez Gaspard Louis de Langeron care slujea interesele țarului.

Stema Basarabiei s-a regăsit în armoriale străine chiar înainte de a fi anexată de către ruși. Trebuie precizat că la acel moment Basarabia însemna doar sudul teritoriului dintre Prut și Nistru, suprapus în mare parte peste Bugeac. În armorialul croatului Paul Ritter Vitezović, publicat în 1701, această provincie era desemnată printr-un scut pe care se aflau trei capete de negri legate cu o eșarfă. Se indica astfel faptul că teritoriul respectiv era stăpânit de către tătari. O nouă reprezentare pentru stema Basarabiei a fost stabilită după anexarea acesteia de către Imperiul Țarist, în 1812, urmând să reflecte noua situație politică a provinciei.

Stema Basarabiei stabilită prin 1815 – 1817 cuprindea un scut tăiat, aur în cartierul superior și albastru în cel inferior. În primul cartier se află stema imperiului: acvila bicefală, împodobită cu o coroană de aur, ține în ghearele ei sceptrul și globul crucifer. În cartierul albastru este reprezentată vechea stemă a Moldovei: capul de bour. Conform aprobărilor imperiale din 27 martie și 13 aprilie 1826, această reprezentare a suferit mici modificări: cartierele sunt de data aceasta roșu (sus) și aur (jos), iar acvila ține în gheara dreaptă o făclie și un fulger, iar în cea stângă o cunună de lauri. Pe pieptul ei se află reprezentat un scut roșu cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ucigând balaurul cu sulița, de pe calul alb.

În 1878 înfățișarea stemei a fost schimbată radical. Pe un scut albastru a fost înfățișat capul de bour, având ochii, limba și coarnele de culoare roșie. Între coarnele sale a fost plasată o stea cu cinci raze și el a fost flancat de o roză (în dreapta) și o semilună (în stânga). Scutul a fost bordat cu culorile Romanovilor: aur, argint și negru.

În 1918, pe actele unirii cu România, a fost utilizată vechea stemă a voievodatului Moldovei.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, majoritatea Basarabiei a fost transformată în republică sovietică socialistă. Noua entitate a primit o stemă în concordanță cu celelalte din U.R.S.S., fără legătură cu trecutul istoric. Evenimentele ce au avut loc în această țară după 1989 au determinat alcătuirea unei noi steme, pentru a desemna statul suveran abia creat. Astfel, stema Republicii Moldova a reluat, în componența ei, vechiul cap de bour.

Ținutul Mării
În 1816, Gheorghe Asachi, a introdus în armele Moldovei doi delfini afrontați, meniți a simboliza Ținutul Mării și gurile Dunării răpite de către Rusia. Aceștia vor fi preluați pentru a desemna cele trei județe din sudul Basarabiei retrocedate în 1856 Moldovei. După schimbul dictat în 1878, în urma căruia Dobrogea revenea României în schimbul acelor județe, delfinii au desemnat noua provincie.

Monumente de pe Tâmpa – Statuia lui Arpad

statuia-arpad-brasov
În anul 1896 statul maghiar a sărbătorit 1000 de ani de la venirea triburilor maghiare în Pannonia. Cu aceasta ocazie – rămasă în istorie drept Sărbătoarea Mileniumului – s-au desfășurat o serie întreagă de festivitati, s-au ridicat monumente comemorative etc. La Brașov, alături de alte manifestari, s-a ridicat un monument pe Tâmpa: “în legatura cu sarbatoarea ocuparii patriei în șapte puncte istorice importante ale tării vor fi ridicate monumente, din care unul urmeaza sa fie înalțat la Brasov”. După ce magistratul a hotarât sa permita ridicarea statuii, comisia permanentă a comunitătii centumvirale propune prin Friedrich Stenner, membru al comisiei, “respingerea propunerii magistratului si totodată recomandă elaborarea unui memoriu către prim-ministru, prin care să se ceară lămuriri: pe cine reprezintă figura care va sta pe coloană, dacă e o figură considerată istorică sau ideală, ce inscriptie va fi pusă pe coloană și în ce limbă și în ce loc al Tâmpei, astfel încât să se prevadă accidentele”. Se cere ca primul ministru să precizeze expres că “orașul nu preia nici o răspundere pentru îngrijirea sau eventuala întretinere a monumentului”. Se mai cere ca piatra să nu fie în nici un caz luată de la ruinele vechii cetati Brașovia și, în final, ca alegerea figurii reprezentate sa se facă astfel încât “sa fie agreată în acelasi fel de toate nationalitatile ce trăiesc aici”. Pe 30 septembrie 1895, este respinsă această propunere si se aprobă hotarârea magistratului de ridicare a monumentului, dar cu restrictiile menționate. Ca urmare, se va pune la dispozitie terenul si se va asigura exploatarea pietrei necesare.

Înălțarea monumentului a avut de depășit o serie de dificultați tehnice: panta accentuată a muntelui, lipsa unui drum de acces până în vârf, conditiile de teren de pe vârful Tâmpa etc. Pentru aducerea pietrelor necesare s-a construit un fel de funicular, care pornea din Valea Cetatii si aducea niste vagonete până pe culme; mecanismul era pus în miscare prin fortă animală. După unele informații neverificate prin documente, vârful Tâmpei a fost putin “înăltat”, pentru a putea primi monumentul. De asemenea, a fost luată în considerare probabilitatea unor intemperii, fixându-se în spatele statuii din vârf un paratrăsnet. Monumentul, ridicat în memoria lui Árpád, conducatorul triburilor maghiare de la 896, avea în final un soclu circular de 9,90 m înaltime, peste care era asezată o coloană de 6,5 m. În vârful acesteia a fost pozitionată o statuie, de 3,5 m, reprezentând un războinic. Statuia de pe Monumentul Mileniumului nu îl înfatișa pe Árpád, ci pe un razboinic din vremea sa, cum scria în Brassoi Lapok, din 5 martie 1896. În memoria colectivă s-a impus însă drept “statuia lui Árpád”. Așadar, construcția avea în total 20,3 m, iar costul final pentru înăltare s-a ridicat la 22 585 florini.

Pe 27 septembrie 1913, monumetul este avariat pentru prima dată în urma unei explozii. Autorii, Ilie Cătărău (basarabean la origine) și Timofei Kirilov, au plasat o bombă (dinamită) la baza soclului. Mai multe despre cine a fost Ilie Cătărău aici.
Pe 31 decembrie 1913 monumentul suferă a doua avarie fiind afectat de o furtună.
În 1916 părțile rămase din monument au fost detonate de către armata română în timpul campaniei din Primul Război Mondial (avansul trupelor prin Transilvania).

În Gazeta Transilvaniei s-a scris: “acum zace în ruine, deplâns de cei care credeau că prin statui de piatră și alte artificii milenare se pot cuceri țări și subjuga popoare”.
Ceea ce a rămas din monument a dăinuit circa o jumătate de veac, ruinele fiind loc de escalade și chiar folosite ca punct de observație militar; mai târziu elevii cercetași făceau excursii la edificiu, până când, în 1966, autoritățile comuniste au îndepărtat rămășițele monumentului. Astăzi se poate vedea fundația soclului.
(sursa 1 sursa 2 sursa 3 Ilie Cătărău)

24 februarie Dragobetele

dragobete
Pe vremuri, la această dată oamenii ţineau sau făceau “Dragobetele” (sărbătoarea era şi mai este numită şi “Ziua îndrăgostiţilor”, “Cap de primăvară” sau “Logodnicul păsărilor”); luna februarie era considerată lună de primăvară, iar ziua de 24 reprezenta începutul anului agricol; este momentul în care natura se trezeşte, iar oamenii intră şi ei în rezonanţă cu ea; sărbătoarea este celebrată şi în prezent, mai ales, în judeţele Gorj, Vâlcea şi Olt, în alte zone ale României fiind marcată la alte date. Dragobetele este o sărbătoare cu radacini slave de rit vechi celebrată în unele locuri si pe teritoriul tarii noastre pe 24 ( Glovo-Obretania) sau pe 28 februarie, l, 3 şi 25 martie.

Etimologia cuvântului a fost dezbătută de numeroşi etnologi şi filologi, propunându-se variate explicaţii pentru originea sa. Dragobetele este o sarbatoare cu o traditie relativ noua , avand o “vechime” in jurul a 170-180 de ani de la patrunderea ei in teritoriile romanesti si păstrate cu precădere în nord-estul ,sudul-estul şi sud-vestul României. Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicţionar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă, patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”. Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică”. Dicţionarul menţionează (în plan secund) că Dragobete este şi o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu acelaşi nume”. Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos şi bun”. Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901, reeditare din 1994), a scris că „în mai multe comune din Muntenia” şi mai ales în Oltenia, sărbătoarea creştină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 24 februarie) „se numeşte Dragobete”. El a afirmat că după credinţa poporului, aceasta este ziua în care toate păsările şi animalele se împerechează. „Dragobetele în aceste părţi este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieţii şi fetele au deci credinţă nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi în tot timpul anului”. Este menţionată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”. Autorul l-a descris ca fiind „o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi”. A fost prezentat în aceeaşi lucrare şi ca zeul dragostei şi al bunei dispoziţii, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul şi aducătorul iubirii în casă şi în suflet”. Dragobetele mai poate fi întâlnit şi sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoţeşte pe Baba Dochia în călătoriile prin munţi, dar reprezintă de asemenea şi o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea de primăvară. O alta reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea ca Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe Dragobete deoarece el a încercat din nesăbuinţă să-i încurce cărările.

Ovidiu Focşa, etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat că „despre Dragobete se crede că este o un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate şi de renaşterea naturii. Această sărbătoare marca revigorarea naturii şi nu numai, ci şi a omului care, cu aceasta ocazie, se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetaţiei, a vieţii în creştere, o data cu trecerea la anotimpul de primăvara durata zilei creştea, în contrapondere cu noaptea care descreşte, ca dovada şi zilele sunt mai însorite. Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetaţia dar şi oamenii se puneau în acord cu natura, era o nunta a naturii, însemnând renaşterea acesteia, retrezirea la viaţă, ceea ce este şi semnificaţia centrala a sărbătorii”.

Marcel Lutic a afirmat că în trecut, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeile tinere”. Dragobetele mai are şi alte nume: „Cap de primăvară”, „Cap de vară”, „Sânt Ion de primăvară”, „logodnicul pasărilor”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”.

Dragobetele se sărbătoreşte pe 24, 28 februarie sau la 1, 3 şi 25 martie, aceste numeroase date fiind cauzate de confuzia dată de cele două calendare (iulian şi gregorian). Marcel Lutic a observat ca acestea se află „în preajma zilelor Babei Dochia şi a echinocţiului de primăvară. Mai ales în sudul României, există o perioadă întreagă, la îngemănarea lunilor februarie cu martie sau, cel mai adesea, în martie care sta sub semnul Dragobetelui”. În majoritatea locurilor, data celebrării este 24 februarie, iar Nicolae Constantinescu a declarat că a descoperit un document în care Bogdan Petriceicu Hasdeu confirma 1 martie ca ziua în care se sarbatorea Dragobetele. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. Dacă se găseau şi fragi infloriţi, aceştia erau adunaţi în buchete şi se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele: „Floride fraga/Din luna lui Faur/La toată lumea sa fiu dragă / Urâciunile să le desparţi”. Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau şi vorbeau fetele şi băieţii. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia „Dragobetele sărută fetele!”. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ţi afişa dragostea în faţa comunităţii. „Unii tineri, în Ziua de Dragobete, îşi crestau braţul în formă de cruce, după care îşi suprapuneau tăieturile, devenind astfel fraţi, şi, respectiv, surori de cruce. Se luau de fraţi şi de surori şi fără ritualul de crestare a braţelor, doar prin îmbrăţişări, sărutări frăţeşti şi jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrăţeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăţ pentru prieteni”, a afirmat Simion Florea Marian.

Folcloristul român Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele” scria: „Dragobete e flăcău iubieţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi …”. De aici şi provine răspândita expresie adresată fetelor mari şi nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în această zi: „Nu te prindă Dragobete prin pădure!”. În această zi, oamenii mai în vârstă trebuiau să aibă grijă de toate animalele din ogradă, dar şi de păsările cerului. Nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste. Există o serie de obiceiuri în zona rurala legate de această sărbătoare. Bărbaţii nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul. Tinerii consideră că în această zi trebuie să glumească şi să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiţi tot anul. Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un reprezentat al sexului opus. În această zi, nu se coase şi nu se lucrează la câmp şi se face curăţenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor. În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară.