28 iunie 1940 – Anexarea Basarabiei

28iunie1940-Basarabia

Se împlinesc 74 de ani de la raptul teritorial din 28 iunie 1940, când în urma ultimatumurilor din 26 și 27 iunie 1940 armatele comuniste sovietice au ocupat vechile teritorii ale Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Hertei, o suprafață de 50.762 km2 cu aproximativ 4 milioane de locuitori.

Pe 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS,Viaceslav Molotov, i-a prezentat ambasadorului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.

Pe 22 iunie 1940, cu doar câteva zile mai înainte ca URSS să-și prezinte ultimatumul, Franța capitulase, iar Regatul Unit își retrăsese ultimele trupe din Europa, ceea ce făcea ca toate garanțiile de securitate date României de cele două puteri vestice să-și piardă orice valoare. Pe 2 iunie, Germania informase România că, pentru a beneficia de garanții de securitate din partea Reichului, guvernul de la București trebuia să ia în considerație negocieri prealabile cu Uniunea Sovietică.

Ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică de intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina pe 24 iunie. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia. De populatia majoritara romaneasca oricum nu ii pasa. De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat în niciun fel în protocolul secret al pactului sovieto-german de neagresiune).

Textul ultimatumului de pe 26 iunie afirma în mod mincinos că Basarabia era populată în principal cu ucrainieni: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”. Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care “„ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.”. Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.

Ultimatumul mai adăuga: „Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, U.R.S.S. consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.”

Guvernul român a răspuns sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme”.

Al doilea ultimatum sovietic de pe 27 iulie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile.

A doua zi, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, după ce primise și sfaturi din partea Germaniei și Italiei, a acceptat să se supună condițiilor sovietice.

Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940. După cum este consemnat în jurnalul regelui Carol al II-lea, rezultatul votului a fost următorul:

– 6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu
– 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu,Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei)
– o abținere: Victor Antonescu.

Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori, (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de URSS, 2.078.000 (55%) erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie. Guvernul român a căutat să evite, chiar dacă doar temporar, un război cu Uniunea Sovietică. Ca urmare, toate instalațiile militare au fost cedate fără a fi distruse și fără a se trage un singur foc de armă, armata română având ordine stricte să nu răspundă niciunei provocări.

România a cerut sprijinul englezilor, iar guvernul britanic a răspuns că va considera orice pierdere teritorială a românilor ca fiind temporară. Dintre toți aliații regionali cu care România avea tratate de cooperare militară, doar Turcia a răspuns că este gata să-și ofere sprijinul în cazul unei agresiuni militare sovietice.

Pe 28 iunie la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de a evacuare a armatei și administrațire pe malul drept al Prutului. În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

Doar o mică parte a populației Basarabiei și Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu sentiment pozitiv. În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoți, intelectuali, soldați români separați de unitate, persoane civile în curs de evacuare. Felul în care aceste grupuri au acționat, inclusiv coordonarea lor cu armata sovietică de ocupație a lăsat să se întrevadă clar eșecul administrației românești de a nu scăpa de sub control activitățile comuniste și prosovietice în perioada imediat precedentă ocupației.

Unele documente militare și civile, produse în acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia și nordul Bucovinei în proporție mare în aceste grupuri. Totuși, acești tineri fanatizați reprezentau o picătură minusculă în totalul populației evreiești din Basarabia și Bucovina de nord, care totaliza circa 270 000 de oameni.
Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români.

Cedările teritoriale din anul 1940 au produs o amărăciune profundă și resentimente în rândul populației românești și a grăbit scăderea popularității regimului regelui Carol al II-lea. El a abdicat și a părăsit țara, lăsând drum liber formării unui guvern al generalului Ion Antonescu și al Gărzii de Fier. Dorința de eliberare a teritoriilor pierdute în 1940 a fost factorul decisiv care a dus la intrarea României în luptele celui de-al doilea război mondial de partea Axei împotriva Uniunii Sovietice.

În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovineiau fost alipite la RSS Ucrainiană. Odată cu proclamarea RSS Moldovenești, RSSA Moldovenească, republică autonomă „moldovenească” de la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică și Ucraina.

Anexarea Basarabiei de către sovietici anticipează astfel instaurarea regimului comunist în spațiul românesc după 1944. Întrucât majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din țărani, iar această clasă era vizată de măsurile de teroare, represiunea capătă, în mod indirect, un pronunțat caracter antiromânesc.

Advertisements

Ciobănescul românesc

ciobanesc
Ciobanescul Romanesc Carpatin (Zăvod) este un caine de zona alpina selectionat dintr-o rasa endemica existenta in spatiul Carpato – Danubian.

Conform celor spuse de dl. Balan George, Presedintele Subcomisiei de Ciobanesc Carpatin, acest caine are o populatie mai numeroasa in zona Muntilor Calimani si Rodnei precum si in zonele adiacente: Bistrita Nasaud, Neamt, Valea Bistritei Moldovenesti(de la izvoare pana la Buhusi), Mures, Valea Dornei, Valea Bistritei Aurii. De asemenea, efective semnificative gasim si in urmatoarele zone: Arges, Prahova, Dambovita si Bucuresti.

Ciobănescul Mioritic (Barac mocănesc) a fost selecționat dintr-o rasă naturală existentă în Carpați, principalul motiv fiind utilitatea. Este un excelent câine de turmă, paznic incoruptibil și un minunat câine de însoțire. Este o rasă foarte veche, care s-a păstrat numai datorită păstorilor, fiind foarte folosit de cei din regiunea Sibiului (mărgineni) sau Săcelele Brașovului (mocani), de unde și denumirea populară a Mioriticului de „barac mocănesc”.

Grație aspectului viguros, aceasta rasă are mulți amatori în România. Este considerat de unii singurul câine care are șanse de a scăpa cu viață când atacă ursul.

Standardul a fost redactat de către Asociația Chinologică Română în 1981. Comisia tehnica A.Ch.R. a adaptat și revizuit standardul la 29 martie 2002, în conformitate cu modelul stabilit de Federația Chinologică Internațională la Ierusalim.

Conform dl. arbitru international Petru Muntean, cainii ciobanesti din zona Rucar, reprezinta un soi de stramosi ai ciobanescului carpatin si conserva caracterele acelui caine descrise in Standardul facut de Institulul Zooveterinar din Bucuresti in 1934,, discutat de specialistii vremii in revista Carpatii. Cainii din zona Rucar sunt un soi de carpatini suri arhaici.

Institutul National Zootehnic si-a inscris in programul sau, incepind cu anul 1931 crearea câinelui nostru ciobanesc national, adica depistarea si stabilirea tipului cel mai reprezentativ al cainelui nostru romanesc, ciobanesc si in acelasi timp national.

In urma studiului realizat asupra cainilor ciobanesti romanesti existenti, Institutul National Zootehnic a ajuns la concluzia ca, cel mai reprezentativ tip de caine ciobanesc romanesc este derivat din ramura de caini preistorici denumita Canis matris optimae despre care se precizeaza ca, a trait prin epoca bronzului si este considerat stramos al tuturor cainilor ciobanesti actuali.

Faptul ca, profilul nasului este drept si formeaza cu linia fruntii un unghi obtuz si abia perceptibil, impreuna cu celelalte elemente ale capului descrise de aceste standarde arata, fara echivoc, ca avem de a face cu un cap de tip lupoid. In continuare, conform acelorasi proiecte de standard, se precizeaza ca portul cozii in mod obisnuit la aceasta rasa este in jos sau usor indoita in sabie putand sa fie si ridicata, dar niciodata covrig sau colac”. Aceasta observatie indica o rasa de caini apartinand decendentilor ramurii Canis familiaris matris optimae.

In 1981 a fost elaborat un proiect de standard, aprobat de Ministerul Agriculturii, care insa, nu caracteriza corect rasa, si in consecinta, carpatinul a devenit “un molosoid de toate culorile” dupa cum afirma dl. Catalin Ionete, proprietarul Canisei de Baltag si membru al Subcomisiei de Ciobanesc Romanesc Carpatin. In pofida acestei greseli, care a permis aparitia unei populatii eterogene ca tip, culoare si talie, au existat crescatori pasionati si/sau proprietari care au reusit sa conserve rasa.

In anul 1998 adevaratii iubitori ai carpatinului au pus bazele Clubului National al Crescatorilor de Caini de Rasa Ciobanesc Carpatin (CNCCRCC) sub presedintia dl Turculet. CNCCRCC, pornind de la standardul rasei din 1934, a elaborat proiectul de standard pentru Ciobanescul Romanesc Carpatin, care in ianuarie 2000, a fost aprobat de catre Comisia Tehnica a AChR.

La 29 martie 2002, si acest standard a fost revizuit de catre Subcomisia pentru Ciobanesti Romanesti Carpatini, (coordonata de catre Comisia Tehnica a A.Ch.R.), in conformitate cu ultimile cerinte ale comisiilor tehnice si de standarde a F.C.I.

Daca in ultimii ani omogenitatea rasei a crescut vizibil, un merit deosebit au si unii arbitri ca Stavarache sau Muntean care au oficiat cu maxima exigenta in expozitii de selectie inca din 1998. Din pacate numarul arbitrilor care cunosc cu adevarat rasa este foarte mic, de aceea initiativa d-lor Dragomir sau Vantu de a-si dedica din ce in ce mai mult activitatea carpatinului ,este de admirat.

Tot conform dl. Muntean, “conjunctura este extrem de dificila, noi trebuie sa cream in anii urmatori un anumit tip de caine, suficient de deosebit de rasele inrudite si deja omologate. Carpatinul s-ar situa undeva la mijioc, intre Caucazian si Sarplaninac, care sunt doua rase stabile, recunoscute si omologate, cu o populatie importanta si cu raspandire mondiala “.

Conform dl. Petru Muntean, reputat arbitru international, in timpul migratiei triburilor celte, (celtii sunt dintre primele populatii indo-europene, care s-au raspândit in Europa începând cu mileniul doi înainte de Hristos, pâna în primul secol. Triburile lor se întindeau din insulele britanice si nordul Spaniei pâna în Transilvania si la coastele Marii Negre si în Galitia si Anatolia.) acestia au fost insotiti de caini asemanatori mioriticului

De asemenea, caini ce au caracteristicile mioriticilor au fost adusi de tatari in nordul Marii Negre, in jurul Marii Caspice, unde au fost hanatele tataresti. De acolo s-au raspindit si spre Moldova.

In acest moment al evolutiei rasei, mioriticul este o rasa naturala.

Chinologia, cand se discuta despre rasele naturale, nu poate fi separata de etnologie. (de subliniat este faptul ca in termini chinologici „rasa naturala” inseamna rasa neselectionata stiintific!). Nu este o lauda, asa cum si-ar putea inchipui un nespecialist ca rasa pe care doresti sa o omologhezi este o rasa naturala.

Ciobanescul Romanesc de Bucovina (Căpău) a fost judecat intr-o anumita perioada, ca facand parte dintre Ciobanestii Romanesti Caraptini. Este insa evident ca intre Ciobanescul Romanesc Carpatin si cei de Bucovina este o diferenta foarte mare, vizibila si pentru un neavizat. Ciobanestii Romanesti de Bucovina, comparativ cu Carpatinii sunt caini molossoizi, mai robusti, mai puternici, cu osatura mai solida, avand capete mai robuste, ochi prelungi, buze mai grele.

Standardul pentru ciobanescul de Bucovina este deocamdata cel din 1981, pentru care erau prevazute anumite culori (alb cu pete)

Conform dl. Petru Muntean, ” Problema este ca, aceste rase sunt rase naturale, care nu au fost elaborate in crescatorii si cu un program de selectie riguros. De cainii acestia are nevoie omul in curtea lui si la stana, ei sunt caini naturali, caini de munca si de generatii fac acelasi lucru, iar selectia s-a facut empiric. Oamenii au selectionat cainii dupa criteriul rezistentei la conditiile de clima si dupa calitatile de lucru. Deci, e clar ca aceste rase s-au format exact ca toate rasele naturale, in oricare alta parte a lumii. Ele nu sunt rase elaborate. Pasul important este ca oamenii au cazut de acord ca sunt doua rase diferite (Ciobanescul Carpatin si cel de Bucovina). Nu pot sa nu recunosc ca am mers foarte putemic pe idea aceasta. Am fost interesati de ce se intampla si, cautand calea cea mai buna, am circulat (si aici rolul doctorului Urosevic este important) si in sudul Dunarii, in Balcani, sa vedem ce se intampla si cu celelalte rase inrudite. Si aceasta pentru ca si bulgarii vor sa omologheze o rasa care se numeste Karakatcean, apoi, in Bosnia si in Hertegovina exista un caine care se numeste Tornjak, exista si in Serbia, in regiunea Koponic, un tip de caine ciobanesc asemanator, croatii vor sa omologheze un caine care seamana foart mult cu Tornjak si caruia ii spun Hrvatski Planinski Pas (Cainele ciobanesc de Munte Croat), iar in Grecia exista Sarakatceanul. Nu poti sa negi sau sa ignori aceasta realitate. ”

Ciobănesc românesc corb este o rasă naturală românească ce s-a format in arealul Carpaților Meridionali și în zona subcarpatică (Dâmbovița, Argeș, Prahova, Brașov). Numele de “Corb” vine de la faptul că blana sa este neagră în întregime.

Ciobănescul românesc corb este inteligent, activ, curajos, mândru, calm si echilibrat, ascultă de stapân si are un instinct de pază puternic. Prietenos și devotat familiei, acesta este totuși neincrezator cu străinii. Este foarte curajos cu posibilii pradatori (lupi, ursi, râsi). Are un lătrat foarte puternic si profund ce poate fi auzit de la distante mari.

Este un câine ciobanesc de stana de talie mare, deci are nevoie de mult spatiu de miscare.

Desi este un câine mare, robust si impozant nu este un câine greoi, are nevoie sa fie agil pentru a alerga dupa eventualii prădători, pentru a mâna turmele si a prinde vacile ce se indepartează de turmă. Ciobănescul românesc corb. are blana total neagră, dar poate avea o pată albă pe piept si poate pe labe, dar cel putin 80% din blana lui trebuie să fie neagră.

Caini asemanatori ciobanescului românesc:

Rusia: Ciobanescul rusesc de sud (Ioujka)

Aparitia acestui caine este subiectul a mai multor teorii din care prezentam cateva:

1. Ciobanescul rusesc de sud este urmasul cainilor populatiilor slave. Istoricii si chinologii rusi plaseaza aparitia acestor caini undeva spre 4000 de ani inainte de Cristos. In urma migratiilor acestor triburi catre nord si vest si aria de raspandire a acestor caini a crescut. In 1790 rasa era complet formata si era una din rasele favorite ale aristocratiei rusesti

2. Ciobanescul Rusesc de Sud este una dintre cele trei rase de Ciobanesti din Rusia Pe la sfarsitui secolului al XVIII-lea, Guvemul spaniol a anulat legea care interzicea exportarea oilor Merinos, si turme intregi au luat drumul Rusiei. Transportul se facea pe jos, dura aproape doi ani si nu ar fi fost posibil fara ajutorul cainilor. Unii chinologi spun ca pentru aceste transporturi se folosea Ciobanescul Catalan, altii cred ca era vorba despre o rasa germana numita Schafpudel. Oricum, cainii folositi erau de talie medie cu par lung si des si ei stau la baza aparitiei Ciobanescului Rusesc de Sud. In Rusia, marea majoritate a oilor aduse din Spania (cu caini cu tot) ajungeau in regiunea Askania Nova din Crimeea. O data ajunsi in Askania Nova, pentru a le creste talia, cainii nou veniti au fost imperecheati cu ciobanestii tatarilor (principalul stramos al caucazianului), cu Ogarul de Crimeea si chiar cu Komondor, deoarece era nevoie ca ei sa devina si paznici eficienti. Pentru mult timp, cresterea si selectia noii rase a dirijata de familia Falz-Fein care stapanea Askania Nova. Pe la mijiocul secolului al XIX-lea, Ioujka era deja stabilizat si foarte raspandit in toata Rusia

Interesant ca acest tip de caini, asemanatori mioriticului (robusti, latosi, mustaciosi), au fost denumiti generic barak, Barak fiind un cuvant vechi, de origine turca.

In vocabularul dialectelor turcesti a lui Mohammed Kashgarsky (secolul 19) acest cuvant este interpretat astfel: caine cu par lung, lanos, extraordinary de rapid si agil.

In vocabularul turc uzual barak s-ar traduce cu „par aspru si abundent”. Uneori acest termen este folosit si referitor la caii ce au un par mai lung si mai aspru (decat normal)

In Polonia, exista o rasa care ca, infatisare are aceleasi caracteristici ca blana cu Ciobanescul rusesc de sud, barak-ul. Aceasta rasa se numeste Ciobanesc polonez Nizinny. (Polish Lowland Sheepdog PONS)

Crescatorii polonezi apreciaza ca acesti caini provin din campiile ungare si ca ar face legatura intre cainii de turma asiatici adusi de triburile hunice acum aproape 1000 de ani si mult mai recentele rase cu parul aspru, mat, si aspect lanos cum ar fi Bearded Collie scotian si Schapendoes olandez.

In Spania in regiunea Cataluniei se mai poate gasi o alta rasa rara, ciobanescul catalan care prezinta si el numeroase asemanari cu cainii prezentati mai sus.

ciobănesc.ro

Scurtă istorie a heraldicii Basarabiei

basarabia-heraldica-steme-BR
Basarabia (ucraineană Бесарабія, rusă Бессарабия, bulgară Бесарабия, turcă Besarabya, germană Bessarabien) este denumirea dată de Imperiul Rus în 1812 teritoriului voievodatului Moldovei dintre Prut și Nistru anexat prin Tratatul de la București din 1812, odată cu raiaua Hotinului și cu Basarabia istorică (în limba turcă Bugeac) cedate de Imperiul Otoman după semnarea tratatului de pace de la București din anul 1812 în urma încheierii războiului ruso-turc (1806-1812). Faptul că a fost cedat Rusiei și o parte din teritoriul voievodatului, în ciuda tratatului moldo-otoman care garanta integritatea Moldovei, se datorează dibăciei negociatorului francez Gaspard Louis de Langeron care slujea interesele țarului.

Stema Basarabiei s-a regăsit în armoriale străine chiar înainte de a fi anexată de către ruși. Trebuie precizat că la acel moment Basarabia însemna doar sudul teritoriului dintre Prut și Nistru, suprapus în mare parte peste Bugeac. În armorialul croatului Paul Ritter Vitezović, publicat în 1701, această provincie era desemnată printr-un scut pe care se aflau trei capete de negri legate cu o eșarfă. Se indica astfel faptul că teritoriul respectiv era stăpânit de către tătari. O nouă reprezentare pentru stema Basarabiei a fost stabilită după anexarea acesteia de către Imperiul Țarist, în 1812, urmând să reflecte noua situație politică a provinciei.

Stema Basarabiei stabilită prin 1815 – 1817 cuprindea un scut tăiat, aur în cartierul superior și albastru în cel inferior. În primul cartier se află stema imperiului: acvila bicefală, împodobită cu o coroană de aur, ține în ghearele ei sceptrul și globul crucifer. În cartierul albastru este reprezentată vechea stemă a Moldovei: capul de bour. Conform aprobărilor imperiale din 27 martie și 13 aprilie 1826, această reprezentare a suferit mici modificări: cartierele sunt de data aceasta roșu (sus) și aur (jos), iar acvila ține în gheara dreaptă o făclie și un fulger, iar în cea stângă o cunună de lauri. Pe pieptul ei se află reprezentat un scut roșu cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ucigând balaurul cu sulița, de pe calul alb.

În 1878 înfățișarea stemei a fost schimbată radical. Pe un scut albastru a fost înfățișat capul de bour, având ochii, limba și coarnele de culoare roșie. Între coarnele sale a fost plasată o stea cu cinci raze și el a fost flancat de o roză (în dreapta) și o semilună (în stânga). Scutul a fost bordat cu culorile Romanovilor: aur, argint și negru.

În 1918, pe actele unirii cu România, a fost utilizată vechea stemă a voievodatului Moldovei.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, majoritatea Basarabiei a fost transformată în republică sovietică socialistă. Noua entitate a primit o stemă în concordanță cu celelalte din U.R.S.S., fără legătură cu trecutul istoric. Evenimentele ce au avut loc în această țară după 1989 au determinat alcătuirea unei noi steme, pentru a desemna statul suveran abia creat. Astfel, stema Republicii Moldova a reluat, în componența ei, vechiul cap de bour.

Ținutul Mării
În 1816, Gheorghe Asachi, a introdus în armele Moldovei doi delfini afrontați, meniți a simboliza Ținutul Mării și gurile Dunării răpite de către Rusia. Aceștia vor fi preluați pentru a desemna cele trei județe din sudul Basarabiei retrocedate în 1856 Moldovei. După schimbul dictat în 1878, în urma căruia Dobrogea revenea României în schimbul acelor județe, delfinii au desemnat noua provincie.

Monumente de pe Tâmpa – Statuia lui Arpad

statuia-arpad-brasov
În anul 1896 statul maghiar a sărbătorit 1000 de ani de la venirea triburilor maghiare în Pannonia. Cu aceasta ocazie – rămasă în istorie drept Sărbătoarea Mileniumului – s-au desfășurat o serie întreagă de festivitati, s-au ridicat monumente comemorative etc. La Brașov, alături de alte manifestari, s-a ridicat un monument pe Tâmpa: “în legatura cu sarbatoarea ocuparii patriei în șapte puncte istorice importante ale tării vor fi ridicate monumente, din care unul urmeaza sa fie înalțat la Brasov”. După ce magistratul a hotarât sa permita ridicarea statuii, comisia permanentă a comunitătii centumvirale propune prin Friedrich Stenner, membru al comisiei, “respingerea propunerii magistratului si totodată recomandă elaborarea unui memoriu către prim-ministru, prin care să se ceară lămuriri: pe cine reprezintă figura care va sta pe coloană, dacă e o figură considerată istorică sau ideală, ce inscriptie va fi pusă pe coloană și în ce limbă și în ce loc al Tâmpei, astfel încât să se prevadă accidentele”. Se cere ca primul ministru să precizeze expres că “orașul nu preia nici o răspundere pentru îngrijirea sau eventuala întretinere a monumentului”. Se mai cere ca piatra să nu fie în nici un caz luată de la ruinele vechii cetati Brașovia și, în final, ca alegerea figurii reprezentate sa se facă astfel încât “sa fie agreată în acelasi fel de toate nationalitatile ce trăiesc aici”. Pe 30 septembrie 1895, este respinsă această propunere si se aprobă hotarârea magistratului de ridicare a monumentului, dar cu restrictiile menționate. Ca urmare, se va pune la dispozitie terenul si se va asigura exploatarea pietrei necesare.

Înălțarea monumentului a avut de depășit o serie de dificultați tehnice: panta accentuată a muntelui, lipsa unui drum de acces până în vârf, conditiile de teren de pe vârful Tâmpa etc. Pentru aducerea pietrelor necesare s-a construit un fel de funicular, care pornea din Valea Cetatii si aducea niste vagonete până pe culme; mecanismul era pus în miscare prin fortă animală. După unele informații neverificate prin documente, vârful Tâmpei a fost putin “înăltat”, pentru a putea primi monumentul. De asemenea, a fost luată în considerare probabilitatea unor intemperii, fixându-se în spatele statuii din vârf un paratrăsnet. Monumentul, ridicat în memoria lui Árpád, conducatorul triburilor maghiare de la 896, avea în final un soclu circular de 9,90 m înaltime, peste care era asezată o coloană de 6,5 m. În vârful acesteia a fost pozitionată o statuie, de 3,5 m, reprezentând un războinic. Statuia de pe Monumentul Mileniumului nu îl înfatișa pe Árpád, ci pe un razboinic din vremea sa, cum scria în Brassoi Lapok, din 5 martie 1896. În memoria colectivă s-a impus însă drept “statuia lui Árpád”. Așadar, construcția avea în total 20,3 m, iar costul final pentru înăltare s-a ridicat la 22 585 florini.

Pe 27 septembrie 1913, monumetul este avariat pentru prima dată în urma unei explozii. Autorii, Ilie Cătărău (basarabean la origine) și Timofei Kirilov, au plasat o bombă (dinamită) la baza soclului. Mai multe despre cine a fost Ilie Cătărău aici.
Pe 31 decembrie 1913 monumentul suferă a doua avarie fiind afectat de o furtună.
În 1916 părțile rămase din monument au fost detonate de către armata română în timpul campaniei din Primul Război Mondial (avansul trupelor prin Transilvania).

În Gazeta Transilvaniei s-a scris: “acum zace în ruine, deplâns de cei care credeau că prin statui de piatră și alte artificii milenare se pot cuceri țări și subjuga popoare”.
Ceea ce a rămas din monument a dăinuit circa o jumătate de veac, ruinele fiind loc de escalade și chiar folosite ca punct de observație militar; mai târziu elevii cercetași făceau excursii la edificiu, până când, în 1966, autoritățile comuniste au îndepărtat rămășițele monumentului. Astăzi se poate vedea fundația soclului.
(sursa 1 sursa 2 sursa 3 Ilie Cătărău)