28 iunie 1940 – Anexarea Basarabiei

28iunie1940-Basarabia

Se împlinesc 74 de ani de la raptul teritorial din 28 iunie 1940, când în urma ultimatumurilor din 26 și 27 iunie 1940 armatele comuniste sovietice au ocupat vechile teritorii ale Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Hertei, o suprafață de 50.762 km2 cu aproximativ 4 milioane de locuitori.

Pe 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS,Viaceslav Molotov, i-a prezentat ambasadorului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.

Pe 22 iunie 1940, cu doar câteva zile mai înainte ca URSS să-și prezinte ultimatumul, Franța capitulase, iar Regatul Unit își retrăsese ultimele trupe din Europa, ceea ce făcea ca toate garanțiile de securitate date României de cele două puteri vestice să-și piardă orice valoare. Pe 2 iunie, Germania informase România că, pentru a beneficia de garanții de securitate din partea Reichului, guvernul de la București trebuia să ia în considerație negocieri prealabile cu Uniunea Sovietică.

Ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică de intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina pe 24 iunie. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia. De populatia majoritara romaneasca oricum nu ii pasa. De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat în niciun fel în protocolul secret al pactului sovieto-german de neagresiune).

Textul ultimatumului de pe 26 iunie afirma în mod mincinos că Basarabia era populată în principal cu ucrainieni: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”. Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care “„ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.”. Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.

Ultimatumul mai adăuga: „Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, U.R.S.S. consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.”

Guvernul român a răspuns sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme”.

Al doilea ultimatum sovietic de pe 27 iulie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile.

A doua zi, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, după ce primise și sfaturi din partea Germaniei și Italiei, a acceptat să se supună condițiilor sovietice.

Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940. După cum este consemnat în jurnalul regelui Carol al II-lea, rezultatul votului a fost următorul:

– 6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu
– 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu,Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei)
– o abținere: Victor Antonescu.

Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori, (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de URSS, 2.078.000 (55%) erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie. Guvernul român a căutat să evite, chiar dacă doar temporar, un război cu Uniunea Sovietică. Ca urmare, toate instalațiile militare au fost cedate fără a fi distruse și fără a se trage un singur foc de armă, armata română având ordine stricte să nu răspundă niciunei provocări.

România a cerut sprijinul englezilor, iar guvernul britanic a răspuns că va considera orice pierdere teritorială a românilor ca fiind temporară. Dintre toți aliații regionali cu care România avea tratate de cooperare militară, doar Turcia a răspuns că este gata să-și ofere sprijinul în cazul unei agresiuni militare sovietice.

Pe 28 iunie la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de a evacuare a armatei și administrațire pe malul drept al Prutului. În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

Doar o mică parte a populației Basarabiei și Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu sentiment pozitiv. În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoți, intelectuali, soldați români separați de unitate, persoane civile în curs de evacuare. Felul în care aceste grupuri au acționat, inclusiv coordonarea lor cu armata sovietică de ocupație a lăsat să se întrevadă clar eșecul administrației românești de a nu scăpa de sub control activitățile comuniste și prosovietice în perioada imediat precedentă ocupației.

Unele documente militare și civile, produse în acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia și nordul Bucovinei în proporție mare în aceste grupuri. Totuși, acești tineri fanatizați reprezentau o picătură minusculă în totalul populației evreiești din Basarabia și Bucovina de nord, care totaliza circa 270 000 de oameni.
Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români.

Cedările teritoriale din anul 1940 au produs o amărăciune profundă și resentimente în rândul populației românești și a grăbit scăderea popularității regimului regelui Carol al II-lea. El a abdicat și a părăsit țara, lăsând drum liber formării unui guvern al generalului Ion Antonescu și al Gărzii de Fier. Dorința de eliberare a teritoriilor pierdute în 1940 a fost factorul decisiv care a dus la intrarea României în luptele celui de-al doilea război mondial de partea Axei împotriva Uniunii Sovietice.

În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovineiau fost alipite la RSS Ucrainiană. Odată cu proclamarea RSS Moldovenești, RSSA Moldovenească, republică autonomă „moldovenească” de la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică și Ucraina.

Anexarea Basarabiei de către sovietici anticipează astfel instaurarea regimului comunist în spațiul românesc după 1944. Întrucât majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din țărani, iar această clasă era vizată de măsurile de teroare, represiunea capătă, în mod indirect, un pronunțat caracter antiromânesc.

Advertisements

3 thoughts on “28 iunie 1940 – Anexarea Basarabiei

    • „Marea întrunire anti – revizioniste din Arad”, organizată de PNȚ în 22 noiembrie 1936. Cuvântarea lui Iuliu Maniu.
      „A trebuit sä venim aici, fiindcă aici la Arad s’a petrecut marele proces între guvernul din Budapesta şi între Consiliul National Românesc.
      In 1918 s’a declarat în Budapesta, prin d. Alexandru Vaida Voevod, dreptul românilor de a hotărî asupra soartei lor. A fost o declaraţie teoretică. Aici în Arad a venit ministrul Ungariei, faţă de care, Consiliul Naţional Românesc, — în faţa unui ministru care avea puterea în mână, — a spus că din ziua aceia Ardealul şi părţile româneşti din Ungaria se rup pe veci şi definitiv de Ungaria, şi s’a hotărît să se alăture, prin congresul convocat la Alba-Iulia, definitiv la România Mare. Ceiace s’a spus în teorie departe de aici, la Budapesta, aici la Arad s’a pus în practică. (…)
      De aceia fraţilor am venit în Arad, ca în mijlocul d-voastră să ne arătăm voinţa nestrămutată că ceiace am hotărît şi am pus în practică aici în Arad acum 18 ani, nu vom lăsa niciodată să fie desfiinţat. (…)
      In ceiace priveşte Ungaria şi celelalte state, care sar să ajute pe Unguri, noi să le aducem aminte, că noi Unirea pe veci cu România, n’am făcut-o prin tratate, ci prin voinţa, prin hotărîrea şi prin puterea noastră. Noi, în baza dreptului de autodeterminaţiune, drept pe care l’au reclamat totdeauna româniî începând din veacul al 18- lea, şi în special adunarea, naţională din Blaj. (…)
      Atunci când Ungaria cere revizuirea hotarelor noastre, ea trebuie să ştie că în 1918 nu s’a întâmplat un joc orb al soartei, s’a făcut dreptate. (…)
      Fraţilor, Ungaria cere să i se revizuiască hotarele. Pe ce bază? Pe baza dreptului istoric, spun ei. ! Dar toată lumea ştie şi domnul Mussolini trebuie să ştie, că aici noi suntem în Dacia superioară, ale cărei hotare nici nu le-am putut ajunge încă; căci doară Dacia superioară s’a întins cu mult mai departe spre Apus, decât hotarul nostru de astăzi şi în 1916, când România a intrat în război alături de aliaţi s’a făgăduit că i se va da tot teritoriul Daciei Superioare . Si cu toate că a fost dreptul nostru istoric şi dreptatea noastră, totuşi tratatul de pace nu ne-a dat tot teritoriul la care aveam dreptul. Nu poate fi vorba să ni se ia ceeace prin voinţa noastră am înfăptuit, ceeace este românesc şi în baza dreptului istoric şi în baza puterii faptice.
      Dar, fraţilor, să nu uite Ungaria că dacă pe baza dreptului istoric n’are nici un drept, apoi pe baza puterii .şi mai puţin are. Trebuie să ştiţi că Ungaria a stăpânit aceste ţinuturi care sunt româneşti nu în urma puterii şi vitejiei sale, ci în urma faptului că a fost ajutată de Austria şi baionetele a 52 milioane oameni supuşi; ele au fost acelea care au făcut posibil că Ungaria să ţină stăpânire şi peste aceste plaiuri Româneşti. Dovadă este că îndată ce puterea germană a fost înfrântă , iar Austria desfiinţată, Ungaria n’ a mai putut ţine piept voinţei neamului românesc . Dreptate istorică nu există pentru ei; pământul acesta este românesc ; iar în ce priveşte puterea, nu a fost a lor, ci cu împrumut delà alţii (…)
      Daţi-mi voie să arăt întregei lumi ce înseamnă liniştea pe care ar face-o ungurii, aici pe teritoriul nostru. Noi am preluat puterea, Consiliul dirigent în Ardeal şi Banat după o mie de ani de asuprire. Ar fi fost natural ca să înflorească în sufletul nostru roadele urii, pe care au sădit-o în noi o mie de ani. Ar fi fost firesc ca poporul român să se răzbune împotriva acelora, cari o mie de ani i-a dus în jug i-a dus la închisori şi la spânzurători. Or, ce s’a întâmplat ? Niciun singur ungur nu a fost omorît de români. Consiliul dirigent şi toţi aceia cari au luat în mână stăpânirea în aceste părţi ne-am făcut o mândrie şi neam pus ca ţintă ca acest proces istoric între aceste două popoare, aici în Ardeal şi în Banat, să se termine fără sânge şi fără răzbunare.
      Şi aşa s’a întâmplat, fiindcă am voit să arătăm lumii întregi că poporul românesc este civilizat, că nu vrea s ă se răzbune pe cei de astăzi, pentru păcatele din trecut. Or, ce s’a întâmplat ? Ştiţi că în prima epocă a anului 1919 s’a făcut linia demarcaţională şi d-voastră aţi căzut în afară de această linie şi numai aici în judeţul Arad 486 român au fost ucişi de unguri. Vă aduceţi aminte de suferinţele familiei Ciordaş, familiei Bolcaş din Bihor, Popescu, Hotărau şi alţii cari au fost înmormântaţi de vii de către ungurii, cari au răma stăpâni pe aceste ţinuturi ? Şi a trebuit noi cei din Ardeal, împreună cu armata română din vechiul Regat, sub porunca Regelui Ferdinand, să începem lupta, pentru a rupe linia demarcaţională, ca ugurii să nu mai omoare pe românii cari au rămas peste linia demarcaţionalâ. Iată, care este deosebirea între liniştea pe care o facem noi românii şi liniştea pe care o fac ungurii. De aceea fraţilor să ştie toată lumea că în aceste părţi ale lumii, elementul civilizator şi uman, care ştie ţine creştineşte dreptatea, pacea şi liniştea, este poporul român. (…)
      Noi ştim cum s’au purtat cu noi si ştim cum se vor purta cu noi, daca am ajunge din nou în stăpânirea ungurească. (…)
      Noi avem jurat la Alba-Iulia să fim în veci uniţi cu vechiul regat. Ne ţinem şi ne vom ţine de acest jurământ. Am jurat că ne vom apăra hotarele. Ne vom ţine de jurământ chiar cu preţul vieţii noastre.” (Românul 20 / 1 decembrie 1936).

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s