24 februarie Dragobetele

dragobete
Pe vremuri, la această dată oamenii ţineau sau făceau “Dragobetele” (sărbătoarea era şi mai este numită şi “Ziua îndrăgostiţilor”, “Cap de primăvară” sau “Logodnicul păsărilor”); luna februarie era considerată lună de primăvară, iar ziua de 24 reprezenta începutul anului agricol; este momentul în care natura se trezeşte, iar oamenii intră şi ei în rezonanţă cu ea; sărbătoarea este celebrată şi în prezent, mai ales, în judeţele Gorj, Vâlcea şi Olt, în alte zone ale României fiind marcată la alte date. Dragobetele este o sărbătoare cu radacini slave de rit vechi celebrată în unele locuri si pe teritoriul tarii noastre pe 24 ( Glovo-Obretania) sau pe 28 februarie, l, 3 şi 25 martie.

Etimologia cuvântului a fost dezbătută de numeroşi etnologi şi filologi, propunându-se variate explicaţii pentru originea sa. Dragobetele este o sarbatoare cu o traditie relativ noua , avand o “vechime” in jurul a 170-180 de ani de la patrunderea ei in teritoriile romanesti si păstrate cu precădere în nord-estul ,sudul-estul şi sud-vestul României. Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicţionar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă, patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”. Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică”. Dicţionarul menţionează (în plan secund) că Dragobete este şi o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu acelaşi nume”. Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos şi bun”. Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901, reeditare din 1994), a scris că „în mai multe comune din Muntenia” şi mai ales în Oltenia, sărbătoarea creştină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 24 februarie) „se numeşte Dragobete”. El a afirmat că după credinţa poporului, aceasta este ziua în care toate păsările şi animalele se împerechează. „Dragobetele în aceste părţi este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieţii şi fetele au deci credinţă nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi în tot timpul anului”. Este menţionată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”. Autorul l-a descris ca fiind „o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi”. A fost prezentat în aceeaşi lucrare şi ca zeul dragostei şi al bunei dispoziţii, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul şi aducătorul iubirii în casă şi în suflet”. Dragobetele mai poate fi întâlnit şi sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoţeşte pe Baba Dochia în călătoriile prin munţi, dar reprezintă de asemenea şi o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea de primăvară. O alta reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea ca Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe Dragobete deoarece el a încercat din nesăbuinţă să-i încurce cărările.

Ovidiu Focşa, etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat că „despre Dragobete se crede că este o un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate şi de renaşterea naturii. Această sărbătoare marca revigorarea naturii şi nu numai, ci şi a omului care, cu aceasta ocazie, se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetaţiei, a vieţii în creştere, o data cu trecerea la anotimpul de primăvara durata zilei creştea, în contrapondere cu noaptea care descreşte, ca dovada şi zilele sunt mai însorite. Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetaţia dar şi oamenii se puneau în acord cu natura, era o nunta a naturii, însemnând renaşterea acesteia, retrezirea la viaţă, ceea ce este şi semnificaţia centrala a sărbătorii”.

Marcel Lutic a afirmat că în trecut, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeile tinere”. Dragobetele mai are şi alte nume: „Cap de primăvară”, „Cap de vară”, „Sânt Ion de primăvară”, „logodnicul pasărilor”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”.

Dragobetele se sărbătoreşte pe 24, 28 februarie sau la 1, 3 şi 25 martie, aceste numeroase date fiind cauzate de confuzia dată de cele două calendare (iulian şi gregorian). Marcel Lutic a observat ca acestea se află „în preajma zilelor Babei Dochia şi a echinocţiului de primăvară. Mai ales în sudul României, există o perioadă întreagă, la îngemănarea lunilor februarie cu martie sau, cel mai adesea, în martie care sta sub semnul Dragobetelui”. În majoritatea locurilor, data celebrării este 24 februarie, iar Nicolae Constantinescu a declarat că a descoperit un document în care Bogdan Petriceicu Hasdeu confirma 1 martie ca ziua în care se sarbatorea Dragobetele. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. Dacă se găseau şi fragi infloriţi, aceştia erau adunaţi în buchete şi se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele: „Floride fraga/Din luna lui Faur/La toată lumea sa fiu dragă / Urâciunile să le desparţi”. Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau şi vorbeau fetele şi băieţii. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia „Dragobetele sărută fetele!”. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ţi afişa dragostea în faţa comunităţii. „Unii tineri, în Ziua de Dragobete, îşi crestau braţul în formă de cruce, după care îşi suprapuneau tăieturile, devenind astfel fraţi, şi, respectiv, surori de cruce. Se luau de fraţi şi de surori şi fără ritualul de crestare a braţelor, doar prin îmbrăţişări, sărutări frăţeşti şi jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrăţeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăţ pentru prieteni”, a afirmat Simion Florea Marian.

Folcloristul român Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele” scria: „Dragobete e flăcău iubieţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi …”. De aici şi provine răspândita expresie adresată fetelor mari şi nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în această zi: „Nu te prindă Dragobete prin pădure!”. În această zi, oamenii mai în vârstă trebuiau să aibă grijă de toate animalele din ogradă, dar şi de păsările cerului. Nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste. Există o serie de obiceiuri în zona rurala legate de această sărbătoare. Bărbaţii nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul. Tinerii consideră că în această zi trebuie să glumească şi să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiţi tot anul. Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un reprezentat al sexului opus. În această zi, nu se coase şi nu se lucrează la câmp şi se face curăţenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor. În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s